Monocromie în violet

Bliss – \”Wish you were here\”

Stau în genunchi-mi plini de vânătăi și roși până la sângele-mi închegat pe marginea prăpastiei și mă rog ție Doamne.

– Ia-mi eternitatea!

Un bărbat mă conduce alene către tine printre lumini violet si ființe neînsuflețite. Mă scufund în abisuri întunecate și mă unduiesc în ape reci clocotitoare. Mă răsucesc și te văd printre perdelele vineții ale sufletului chinuit de arsura gheții. Mă uit în sus și văd lumina râncedă a nopții. Îmi este frig. Mă contorsionez până te ating. Măinile tale mă împing și mă atrag. Te încolăcești în jurul meu, mă împresori cu stropi de larve și melci. Îmi mângâi părul cu mâinile pline de otrăvuri fine. Ni se împletesc palmele cu fire de alunecări în neant. Ni se dezmiardă trupurile cu luciri firave de năluci argintii și felinare bătute de jocul razelor de Lună. Te cuprind cu totul. De sus, un ochi zbârcit și blând mă privește prin pulberea de stele. Mă las să cad și adorm pe un rinocer. Te trezești în brațele mele cu elefanții la picioarele tale. Te ridici și alergi prin râuri stânjenii. Mă țin după tine până când soarele dispare și capu-mi se sprijină pe lespedea de piatră a unei piramide. Adorm din nou. Te caut în vise și te găsesc în Semi-Lună. Îmi zâmbești nepăsătoare din albul nefiresc al liliacului neînflorit. Te iert. Turme de elefanți vin înspre mine în galop încetinit de bălțile nopții. Mă îndrept pașnic și demn către clopotul pe care se plimbă mii de povești. Stau în genunchi și vulturi imenși plonjează blând și se așează pe capul meu. Îmi cresc aripi și zbor. O pană de înger îmi atinge fața.

– Întoarce-te!

Flăcări de gheață îmi luminează calea. Merg cu spatele și țin în brațe o fetiță. Picioarele mi se afundă în nisipul umed. Mă rog să fiu iertat, iar femeia din fața mea, îmbrăcată în voaluri albe, îmi face un semn cu mâna. Mă adun sub mine și mă așez pe o stâncă rotundă și lucioasă. Sunt complet dezbrăcat. Biciuri nevăzute de nisip mă lovesc și îmi taie bucăți din carne. Mă aștept ca sângele să tâșnească. Un vultur adulmecă, dar nu simte nimic. Un șarpe se apropie și mi se înfășoară pe față. Îi simt limbile cum caută în răni. Mă duc în mine. Un bătrân îmi șoptește taine numai de el știute. O femeie cu sânii goi își unduiește corpul după o muzică hipnotică. Apoi te văd din nou în depărtare, pe culmea unei dune. Dansezi același dans frenetic și lasciv ca în apele vineții. Sunt la marginea lumii. Mă arunc în adâncimi neexplorate. Plutesc. Mi-e foame și sete. Mă hrănesc cu lumină, dar și cu întuneric, cu vise, dar și cu amăgiri. Mă adăp cu fiecare lacrimă de iubire și ură, cu ploi și grindină, cu seva Pământului. Firul ierbii crește lângă mine și rănile se ascund. Golurile rămân. Urlu de durere și de dor.

– Remodelează-mă în pulbere de stele! Vin din măruntaiele stelelor și vreau să mă transformi din nou în praf!

Picioarele îmi alunecă agale în roua căzută pe câmpia viorie. Mă joc cu stropii înmiresmați până când se evaporă înlăuntrul meu. Capul mi se zbate în stânga și în dreapta. Doi elefanți se sărută. Îmi iau brațele și le așez într-o formă rotundă. Un pui de tigru își așează capul în golul brațelor mele și mă păzește, ținându-mi pavăză împotriva vântului de miază-zi. O bătrână mă învață jocul cărților din viață. Sunt din nou copil și mama mă ține la pieptul ei. Brațele îi sunt calde. Coioții mă ocolesc. Dansez și plojez în apa cea mai adâncă. Mă răsucesc, amețesc, mă întorc și mă așez pe mal. Te simt lângă mine. Am vârsta de milioane de ani, dar sunt la fel de tânăr ca floarea ce crește lângă mine. Ma simt izbăvit de păcate. Nu mai pot greși. Mă las să cad în genunchi. Și mă rog ție Doamne:

– Redă-mi viața! Îți cedez nemurirea.

Read Full Post »

Briza marii

\”Katie Melua – Just like heaven\”

Se lasa sa cada in bratele lui. El o mangaie si o saruta cu tandrete. Ea se gandea la Cel care plecase fara sa-i adreseze niciun cuvant. O durea sufletul de dor si dorinta, dar iubirea pe care o primea ii mai alina suferinta. Nu credea ca va mai iubi vreodata asa. Cu atata pasiune. Cateodata pantecele o ardea si o durea de atata dorinta. Il vroia pe El. Doar pe El. Avea nevoie de El. Corpul ei il cerea pe al Lui.

Primea iubirea care ii era daruita cu binecuvantare. Cu multumire si impacare. Dar si cu resemnare. Ii era un dor cumplit, acel dor care mistuie, care nu te lasa sa dormi, care iti goleste mintea pana la obsesie. Plangea si suferea cand palmele lui se plimbau pe trupul ei dezgolit prin aceleasi locuri prin care se plimbasera si ale Lui.

Deodata ii simti aievea prezenta. Se uita speriata in jur. Nu era nimeni. Doar o stanca golasa si apa care se izbea de ea. Cateva scoici aduse la mal de valuri si nisip auriu cat cuprindeai cu privirea. O usoara pala de vant ii mangaie parul si fata si o imbratisa suav. Il simti cu toata fiinta ei. Si il dori. Neomeneste de mult. Isi dori sa fie un inger ca sa-l poata vedea. Ca sa-l poata atinge si mangaia. Doar ca o pala firava de vant.

Statu nemiscata pentru a simti fiecare adiere. Pentru a-L simti. Stia ca este El. Ca venise dupa ea, chiar daca plecase fara sa-si ia ramas bun. Stia ca o iubise. Simtea ca o iubeste. Si o protejeaza. Il intreba cand o sa-L mai simta. Cu fiecare firicel de adiere. Era acolo si nu mai urma sa plece. De cate ori ea se va intoarce la mare, El o va mangaia. Prin par, pe fata si o va invalui in briza placuta a fiecarui val.

Deschise ochii si pentru prima data i se darui lui. Celui care o iubea.

Dar, de atunci, in fiecare vara se intoarse in acelasi loc pentru a simti iubirea si briza marii. Si intotdeauna caldura placuta a ei o imbratisa cu aceeasi ardoare si tandrete ca prima oara. Dar, ca si ultima oara. Fara un cuvant.

Read Full Post »