Feeds:
Articole
Comentarii

dans


The Fountain – \”Life on a ship\”

plutesc pe un vapor imens. mă desprind de podea și merg prin aer la doar câțiva centrimetri deasupra. sunt înconjurată de piațete din Roma și Lisabona. știu că sunt acolo. treceri prin falii de timp și spațiu. mă îndrept către un destin nerevelat. asist la un spectacol grotest de teatru, dans și mimică. mă las cuprinsă de vâjâiala de pe scenă și de vâltoarea din capul meu. mă sperii și cad. mă ridic și simt că a venit vreamea să plec. o voce mă cheamă. n-o recunosc. ca de obicei, lucrurile mele sunt împrăștiate peste tot, nu numai în cabina, ci și pe toate coridoarele vaporului. încerc să le adun, dar nu reușesc. ajung în dreptul unei scări și cobor. de acolo se văd valurile imense. suntem deasupra lor, dar par să înghită vaporul. cineva mă ia în brațe, intuind teama din mintea mea. nu mă poate reține. fug și urc în grabă scările. de data asta mă duc cu un etaj mai sus. nimeresc într-o încăpere slab luminată. îmi adulmec furia și frustrarea. întălnesc un bărbat pe care îl ating. începem să facem dragoste. mă uit în ochii lui care nu-mi spun nimic. nu ne cunoaștem, nu avem nimic a ne spune. totu-i sec, lipsit de suflet. el stă întins pe o ladă pe care a fost lăsată o pătură maronie. în jur totu-i gri. de nicăieri apare el și se așează în aceeași poziție, ca o copie fidelă a celuilalt. fac o singură mișcare și mă răsucesc către el. îl sărut, sugându-i buzele. ochii lui au suflet. plec. mă întorc în cabina mea. observ câteva valize cu lucrurile frumos așezate. doar că nu sunt ale mele. bine că nu mai este atâta dezordine. mai am puțin de adunat.



Loreena McKennit – \”Tango to Evora\”

„a fost odată o fată și-un băiat…care până la fericirea promisă până la adânci bătrâneți au fost judecați și executați de propria lor instanță pentru încălcarea drepturilor de a (nu) iubi”

când vinzi povești neverosimile, amalgamări de trecut și prezent, scâncete de ecouri vomitive și explicații ce se vor veridice, dar care nu reușesc decât să-ți întoarcă și mai rău stomacul, mintea și sufletul pe dos, frumos ambalate în propria-ți încâlceală din cap, te minți atât pe tine, cât și pe ceilalți.

– îți murdărești mintea cu iluzii, deziluzii și aluzii, în timp ce sufletul meu e plin de un carpe diem sălbatic. îți chemi nemurirea și îți răsfeți orgoliul prin mine. coincidențele sunt doar modul prin care destinul înțelege să rămână anonim.

„a fost odată povestea lui…povestea ei…povestea noastră”.

el s-a rătăcit. a ieșit de pe drum, crezând că poate stăpânii caii trăsurii care alerga ca nebuna în direcție inversă acelor de ceasornic. a intrat într-un ritm pe care l-a acuzat apoi că i se cuvenea, fiind convins chiar că norocul  e de partea lui. în goana cea mare nu mai vedea nimic în jurul său. apoi i s-a făcut o trepanație și i-au fost turnate în creier câteva găleți de apă rece ca gheața. neuronii au început să-i clănțene în cap formând alte trasee neuronale. perfuzia cu adrenalină se terminase, acum avea nevoie de una cu dopamină.

ea l-a crezut la început, cu mintea, nu cu sufletul. și-a acoperit ochii cu măinile mânjite de furie oarbă, ce îi erau legate cu funia spânzuratului, care a ales evadarea înfruntării cu proprii demoni. dar nodul sforii a început să slăbească până când măinile i-au fost eliberate și spălate. a înțeles, dar n-a acceptat. iertare? nimeni nu știe când.

– ascunzi prea multe secrete. nici nu vreau să le știu, deși tu insiști să mi le spui. te apasă prea tare. aflu ceea ce nu vreau. prea multe, prea dintr-odată. le simt, le am în mine, le știam, le aveam în mine. au fost doar confirmări. crezi că timpul le va șterge, le va dilua, le va disipa. nu! greșit! doar le va îngropa. apoi, vor veni arheologii care le vor scoate la lumină. toate tainele vor orbi și nimeni nu le va ține de mână.

– și povestea lor?

– va fi rescrisă!

 

 

.

.

.


									

meaning of life


Monty Python – \”The meaning of life\”

credeam că am trecut de etapa asta, i-am spus întorcându-mi sufletul pe dos.

am chef de tine azi așa cum am avut și ieri.

și n-am întrebat, am afirmat.

neputința de a tăcea mă făcuse vulnerabilă. te uram. fuck you pentru cuvintele nerostite! am fi putut ajunge și până la miezul roșu al dimineții cu sâmburii ei în nuanțe de gri. și-ți permiți să-mi ții mie prelegeri? you are not qualified for this!!!

îmi aprind o țigară. te uiți la mine cu ochii mijiți. nu știi cum să mă mai iei și de unde. din locul în care te-am lăsat. râzi, glumești și crezi că o vom lua de la capăt. iar și iar. de la care capăt? cel nou.

am trântit portiera și mi-am aprins o nouă țigară. chiar acolo în mașină. apoi încă una. doar că eu nu fumez!

do you have a meaning of life?

umbra


\”In your shadow\” – Tokio Hotel

prin zdrențele coapte de razele Lunii din nopțile fierbinți apari înfășurat în propria-ți umbră. vise peticite se țin scai de tine nelăsându-te să deschizi larg ochii pentru a primi mângăierea aspră a Soarelui arid. aruncă-te din Turn, măini nevăzute te vor învârti până vei cădea amețit. poate nu-ți vor așterne perne moi și calde, poate îți vei zbrobi sufletul de caldarâm, dar vei putea alege. lângă tine vei găsi roata tibetană a patimilor. totul urcă și coboară, lucește într-o nedeslușită ardere și se maimuțărește în întuneric, se scaldă în pierzanie și se mântuiește prin cuvânt. roata se oprește atunci când dragostea se prinde de ea, geme de durere  sau urlă de plăcere, dar nu se mai poate mișca. timpul se revarsă disproporționat, își poate pierde fluiditatea, se poate răsuci convulsiv, e greoi, lent, ușor sau rapid. e cumplit de instabil. dacă vei respira adânc, oferindu-ți aerul deformat de gândurile tale schimonosite, ziua va fi mai lungă, se va scurge prea mult timp liber și toate zilele îți vor părea la fel. dacă vei vrea să te trezești, fără a te gândi că viața e un vis, o ipoteză care te poate arunca în propriul cazan cu smoală călduță, vei putea simți din nou. ieși din crisalidă și întâmpină-ți umbra. îmbrățișeaz-o și așeaz-o pe jilțul din cea mai luminoasă cameră. îți va da răspusuri pe care nu erai pregătit să le primești. ca și timpul se alungește atingând infinitul, se distorsionează dacă îi împlânți spini, devine invizibilă dacă o ignori.

pe pământ trecem ca o umbră. din praf ne reîntoarcem.

totul este la fel doar dacă așa vrei tu.


Marilyn Manson – \”Running to the Edge of the World\”

Mă învărt în mai multe lumi și-mi arunc hainele comodității în stări de agregare diferite. Devin invizibilă pentru a privi nestingherită în sufletul oamenilor, mă lichefiez pentru a putea fi absorbită, mă transform în stânca pentru a putea fi mângâiată.
Oameni dezrădăcinați dorm în adâncul cel mai îndepărtat al ființei lor, caută porți pe un câmp arid, obosesc și adorm pe aleea strâmtă a unei cunoașteri înguste, aud voci care pun întrebări ce nu le sunt adresate. Se trezesc la marginea pământului înfrigurați și fără repere. O iau de la capăt în aceeași nebunie a jocurilor de culori și de simțuri exacerbate, neavând puterea de a se ridica singuri.
Nici tu.


Nigredo

Scrijelește-mi în piele misterele universului. Nu vreau să le știu, doar să le am. Găsește-ți ritmul în pas cu respirația lumilor. Am plecat, nerisipită, doar ascunsă. Departe și totuși aproape. Dacă mă vei găsi, îți voi dărui adevărul. Nud, crud, tăcut. Totul e în tine și tu ești totul. Chiar și floarea răsărind din piatra filozofală. Ești glastra, piatra, floarea. Soluția se afla în Lună. Praf, vânt, apă, negare, furie, acceptare. Durere, nebunie, eliberare. Apoi liniște. Prea multă. Mă întorc.
Nu există nigredo.

Pasul


\”Pure morning\” – Placebo

se hotărâse să se ducă și el. apoi se răzgândise. chiar nu mai știa încotro să o ia. nici picioarele nu-l mai ajutau prea mult. camera începu să se învârtă cu el, obligându-l să se așeze. ar fi vrut să fi plecat. așa ar fi rupt-o de tot cu cei de aici. să nu îi mai audă pașii Ioanei cum se apropie de camera lui. nu o mai suporta. să nu-l mai vadă pe Mihai cântând la pian. să nu o mai simtă pe Raluca lipindu-se de el. nici nu știa dacă astea le erau numele adevărate. cu o seară în urmă Mihai și Raluca îi propuseseră să plece, să ia primul autobuz care le va ieși în cale, să coboare la capătul liniei și să se plimbe prin oraș. îi plăcuse ideea, dar nu avusese destul curaj. acum îi era ciudă, chiar se detesta. apucă perna albă din patul la fel de alb și o aruncă cu furie în fereastră. nu se întâmplă nimic. zgomotul produs nu-l satisfăcu. se uită pe masă și zări o cană albă cu o inimioară roșie desenată pe ea. o luă ușor în mâna dreaptă, se uită la ea, ridică mâna și, țintind geamul, o aruncă. spre surprinderea lui mii de cioburi se răsfirară prin cameră și în afara ei. cu picioarele goale, așa cum îi plăcea să meargă, călcă cu o plăcere masochistă pe ele. colțurile ascuțite îi pătrunseră în carne. sângele îi țâșni ușor din tălpi, încălzindu-i-le. se întoarse pe tălpi, astfel ca cioturile să-i pătrundă și mai adânc. în colțul din stânga ușii văzu un scaun. îl luă și îl puse în fața ferestrei. se urcă pe el și privi pentru prima oară prin geamul spart. vedea mai de sus ca de obicei. cum de nu se gândise până acum? ce-ar fi să se urce și mai sus, pe pervaz?

– oare aș avea curaj? se întrebă ce făcea deja pasul.

– uite cum e lumea de sus! exclamă, fără ca nimeni să-l audă. un parc imens, aproape amețitor se înfățișa clar în fața lui. până acum îl văzuse doar prin fereastra prăfuită de ani de zile, pe care n-o spălase nimeni, niciodată. stătea deja pe pervazul ferestrei fără flori. se ținea cu mâna dreaptă de partea de sus a ramei geamului.

– ce-ar fi?

stătu căteva momente contemplând cerul, iarba, simțind vântul rece care-i zbărlea pielea.

– ce senzații aș trăi? ar fi ca un drog sau doar ca o țigare tare? sau ca un pahar mare plin cu whisky? își mai aducea vag aminte de acel gust de ploșniță care-i înțepa limba.

și făcu pasul.

.

.

.

_______

* text scris in 15 minute pe o temă dată: să „brodăm” o poveste pe marginea proverbului: „O călătorie în jurul lumii începe cu un pas”… numai că. așa cum i-am spus și lui Mario, nu a specificat în jurul cărei lumi…